Imediat după Revoluţie, în spaţiul public a apărut o puzderie
de analişti economici care ne-au repetat,
din sculare în culcare, două teorii: “Statul este un prost administrator” şi “Salariul
se stabileşte în funcţie de productivitatea muncii”. Având în vedere faptul că principalul
proprietar era statul şi dotările tehnice cu care am ieşit din comunism erau
uzate moral şi fizic, concluzia a fost că doar privatizarea este soluţia pentru
o viaţă mai bună, în scumpa ţărişoară. Şi a început privatizarea...Costurile au
fost enorme: şomaj, emigraţie, familii destrămate, oameni rămaşi pe drumuri etc.
După
25 de ani, putem spune că am privatizat aproape tot: Romcim a fost preluat de Lafarge, Petrom de OMV, Moldocim Bicaz de Heidelberg Cement, Alro Slatina de Marco Internaţional, BCR de Ernste Bank, Romtelecom de Oterom, BRD de Societe Generale, Electrica Moldova de E.ON, Electrica Banat, Dobrogea şi Muntenia Sud de ENEL, Distrigaz Sud de Gaz de France (care a fuzionat cu grupul
belgian SUEZ şi au dat naştere liderului mondial energetic GDF SUEZ), Automomile Craiova de Ford, Rulmenţi Ploieşti de The
Timkem Company, Oţelinox Tg de Samsung,
Electroputere de Al-Arrap, Electica
Oltenia de CEZ, SIDEX de Mittal Steel. Au dispărut Aprozarul şi
Alimentara şi au apărut: Mega Image,
Cora, Kaufland, Carrefour şi Auchan. Pe
piaţa firmelor de audit s-a instalat monopolul mastodonţilor Deloitte, KPMG, Pwc şi EY. Să nu uităm de Oracle,
Orange, Vodafone, Telekom sau Bosh. Multe firme dintre cele enumerate
mai sus realizează profit în ţara noastră mai mult decât în ţările din care
vin; am devenit productivi, cum s-ar spune... Şi ce dacă? Se cunoaşte asta în
buzunarele românilor? Nu! Am fost şi am rămas săracii Europei. Visul unui
student din România nu este să lucreze la Petrom, GDF sau ENEL România, ci la
OMV Austria, GDF Belgia, ENEL Italia sau la orice altă multinaţională din
Occident... De ce oare? Analiştii economici care aveau răspunsuri la orice în
anii 90, astăzi, par lipsiţi de idei. Mai puţin domnii de la BNR (Isărescu şi
Vasilescu) care o ţin cu creşterea productivităţii, deşi, conform situaţiilor
financiare, multe dintre aceste firme au profituri uriaşe în comparaţie cu
ţările de unde vin.
A, să nu uităm de firma
austriacă SCHWEIGHOFER care face profituri uriaşe din exploatarea lemnului, din
pădurile României. Nici codrul nu mai este ce a fost, nu mai este frate cu
românul, acum s-a dat cu austriacul.
După cum aţi observat, nu
m-am referit la cei care sunt bugetari sau lucrează în companiile deţinute de
România, ăia poate sunt leneşi, şpăgari (material pentru DNA), nepregătiţi,
deşi unii realizează profituri frumuşele pentru stat. Ăia poate că nu merită...
Unii spun că nu lucrează într-un mediu concurenţial... De parcă ENEL, EON sau
CEZ concurează între ei. Dar aşa spune legenda.
Nu ar fi fost o problemă faptul că cei
de la stat au salariile mai mici, dacă salariaţii români care lucrează în acele
multinaţionale ar fi câştigat bani adevăraţi, pe bază de productivitate. Măcar
ei, dar nu este aşa.
În aceste condiţii, care
este rolul productivităţii în modul de stabilire a salariilor?
În articolul „Ridicaţi-vă,
capitalişti!”, publicat în The New York Times, Peter Andrew Georgescu, un
milionar american de origine română, spune că actualul model de capitalism se
îndreaptă într-o direcţie greşită, deoarece acordă o atenţie prea mare profitului acţionarilor în detrimentul
angajaţilor:
v
Clădim un sistem de castă din care este
imposibil de evadat, cu excepţia poate a unor câţiva cu minţi excepţionale, cu
calităţi atletice remarcabile sau a unora care au noroc cu carul.
v
Salariile trebuie să fie
echitabile, adică să permită angajaţilor să beneficieze de
îmbunătăţirea productivităţii muncii şi inovaţiilor creatoare.
v
Înainte de anii 70, atât
salariile cât şi productivitatea creşteau. Acum, cea mai mare parte
din ceea ce se câştigă prin productivitate se duce la acţionari, nu la
angajaţi.
v
Salariile reale stagnează
de patru decenii, în timp ce productivitatea a crescut cu 80 la sută...
Citind acest articol, nu aveţi impresia că, de fapt, recitiţi
din Marx?
Peter ne oferă
o informaţie extrem de importantă: capitalismul a a suferit o schimbare majoră,
acum vreo 40 de ani, în anii 75-80. Ce s-a întâmplat în anii 75-80? Comunismul
a dat dovezi multiple de slăbiciune şi prăbuşirea era iminentă. Din momentul în
care capitaliştii au simţit că nu mai există concurenţă, au schimbat modelul de
capitalism: totul în favoarea acţionarilor. Unii analişti români plasau
schimbarea de paradigmă în anii 90, atunci când comunismul s-a prăbuşit. Se
pare că au estimat greşit, cu 10-15 ani.
În concluzie,
după anii 80, nu mai putem vorbi despre salariu în funcţie de productivitate.
Şi atunci, domnilor de la BNR, VOI DE CE CONTIUAŢI SĂ NE VORBIŢI DESPRE UN
CAPITALISM CARE NU MAI EXISTĂ? Ne predaţi lecţii de capitalism după manuale expirate?
Voi vorbiţi despre statul minimal, în
condiţiile în care Germania, pentru prima data în istoria ei, a introdus
salariul minim pe economie. O ţară în care, totuşi, se câştigă bine. Ai cui
reprezentanţi sunteţi voi?
Paradoxul este
că Revoluţia din URSS, marxismul, a schimbat în bine viaţa angajaţilor din
Occident… De frica unor revoluţii, capitaliştii au plusat şi au oferit condiţii
decente de muncă şi salarizare. Pentru salariaţii din Est, care ar fi soluţia?
Nişte revoluţii marxiste în Vest?! Că Peter de asta se teme, de mişcări sociale
în SUA. El a plecat din România după anii 50… Chiar ştie ce vorbeşte.