duminică, 30 martie 2014

Brătianu vs. Marghiloman ( Norocosul vs. Ghinionistul)

Personajele:
La 27 ianuarie 1854 se năştea la Buzău Alexandru Marghiloman ( Prinţul Valah), un copil de bani gata, cum l-am numi după standardele de astăzi, părinţii săi fiind unii dintre cei mai bogaţi oameni din Ţara Românească.
La 20 august 1864 se năştea la Florica, azi Ştefăneşti, Argeşi, Ion I.C. Brătianu, fiul cel mare al liderului liberal Ion C. Brătianu, un prinţişor din România Mică, tot după standardele de astăzi. Continuăm...
În 1870 se năştea Elisa Ştirbei, sora prinţului Ştirbei, nepoata  domnitorului Barbu Ştirbei, descendentă din neamul Brâncovenilor. O piţipoancă poliglotă, tot după standardele de astăzi... În anul 1890, avea 20 de ani, Elisa Ştirbei se căsăstoreşte cu Alexandru Marghiloman ( 36 de ani), un seducător talentat. În anul 1905, sedusă de Ion I.C Brătianu, alt maestru al saloanelor, Elisa Ştirbei divorţează de Alexandru Marghiloman şi se căsătoreşte cu Ion I.C. Brătianu, în 1907. Brătianu tocmai rezolvase Răscoala Ţărănească şi era vremea lăutarilor. În mod paradoxal, Ion I.C Brătianu şi Elisa Ştirbei ( Coana Mare) nu-l vor ierta pe Alexandru Marghiloman niciodată. Deşi, logic, Marghiloman trebuia să fie supărat pe ei, era doar soţul încornorat. Mai trebuie menţionat faptul că până  în anul 1927, la moartea ultimului ei soț ( Ion I.C Brătianu), Elisa Ştirbei a fost în centrul vieții politice românești. Marghiloman murise în anul 1925. Coana Mare moare în 1957 ( avea vârsta de 87 de ani), în sărăcie, expropriată de comunişti.
Şi acum puţintică istorie hard:
În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914, Alexandru Marghiloman a insistat ca România să nu meargă de partea Rusiei. Ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei. Neutralitatea, spunea acesta,  este  cea mai convenabilă soluţie întrucât o alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria. Liderul Partidului Conservator a susţinut că neutralitatea este convenabilă, având în vedere şi starea de nepregătire militară şi economică a României. În cele din urmă, s-a decis ca România să rămână neutră faţă de acest conflict, motivându-se că Austro-Ungaria a fost cea care a declarat război Serbiei şi astfel nu s-a putut activa casus foederis-ul. Rege era Carol I.
Peste doi ani, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916, Alexandru Marghiloman a avut aceeaşi poziţie fermă. El a sesizat din nou pericolul ce vine de la est: „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a ţării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului ţării. Ion I.C. Brătianu, prim ministru liberal şi ministru de Război,  are o influienţă decisivă şi se decide intrarea în război de partea Antantei.                     
Rege era Ferdinad I.
România declară război Austro-Ungariei:
„România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria 

Aşa cum anticipase Marghiloman, pe front situaţia nu a decurs în favoarea României ( Turtucaia...), astfel că familia regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul au fost nevoite să se retragă la Iaşi, în noiembrie 1916. Alexandru Marghiloman, un filogerman cu studii la Paris,  s-a numărat printre cei care au rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, stabilind contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale, pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.
După sosirea bolşevicilor la putere în Rusia, aceasta a ieşit din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Deşi militase pentru intrarea României în război, în faţa dezastrului naţional, Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos şi la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta a reuşit să semneze doar preliminariile tratatului, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Când a văzut condiţiile păcii impuse de germani, eroul a dat bir cu fugiţii. Averescu, criminalul din 1907.

Pe 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este desemnat de Rege să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu.  Regele credea că poziţiea sa filogermană îi va permite să încheie o pace mai blândă. Dar ce însemna o pace mai blândă, în condiţiile în care intrarea României în război dăduse peste cap planurile de război ale Germaniei? Furia Germaniei era la cote maxime. Spre deosebire de Averescu,  Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei aşa-zise păci ruşinoase pentru România, dar care a salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. La 24 aprilie 1918 s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania devenea stăpâna ţiţeilui românesc pentru 90 de ani ( din 1918 până în ... 2008) iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Ca un act de eroism, se spune astăzi că Regele Ferdinan I nu a ratificat acel tratat... Dar nici nu la demis pe Alexandru Marghiloman din funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri.... 

Marghiloman a salvat ceea ce putea fi salvat: în pofida ordinelor ocupanţilor de a trece la demobilizarea armatei române, a păstrat sub arme câteva mii de ostaşi din regimentele de vânători de munte, infanterie, artilerie grea şi nu au fost cedate inamicului un număr de 20 de trenuri cu muniţie.  A asigurat aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare ( era război mondial...), o circulaţie normală a trenurilor şi alimentarea cu energie electrică. De asemenea, foarte important, prin semnarea păcii a oprit înaintarea trupelor de ocupaţie spre Iaşi si ocuparea a întregului teritoriu naţional. Dar mai este de remarcat şi spiritul său de toleranţă faţă de marii oameni politici ai vremii. Germania ceruse extrădarea sau judecarea oamenilor politici responsabili de intrarea României în război împotriva ei. Alexandru Marghiloman s-a dovedit ferm si demn afirmand: " Romanii nu se extradeaza si-n legislatia romana lege de exil nu exista." Ar fi făcut asta Brătianu pentru el?  Că pe Brătianu îl vroiau germanii… Brătianu era rivalul lui politic şi, doar oameni suntem,  cel care îi sedusese nevasta. Aşa cum am scris mai sus, coana Elisa divorţase de Marghiloman şi se măritase cu Brătianu. Dar Marghiloman făcea parte din specia rară a oamenilor de stat care fac cinste unei naţiuni. A refuzat să-l extrădeze pe Brătianu, iar acesta, fugar fiind la Iaşi, promite că-i va mulţumi după război. După război, îl va desfiinţa pe Marghiloman. Fugarul de la Iaşi, Ion I.C. Brătianu, merge la Conferinţa de Pace de la Paris şi se întoarce erou naţional. Graţie Franţei care nu uitase ajutorul României prin intrarea în război, apare pe harta lumii România Mare. Nu spun că Brătianu nu a avut merite, dar se exagerează.

Ar mai fi de subliniat şi faptul că, în timpul Guvernului Marghiloman,  pe 27 martrie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu România. Cu acest prilej, el declara:  „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.

În data de 24 octombrie 1918, Regele Ferdinad a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat Armatei române să reintre în război de partea Antantei. Demite Guvernul Marghiloman şi formează un cabinet de militari şi tehnicieni. Puterile Centrale capitulează pe 11 noiembrie 1918, iar România se situează în tabăra învingătorilor. Ulterior, aşa cum subliniam mai sus, Ion I.C Brătianu devine erou naţional, făuritorul României Mari. Este adevărat că Brătianu a adus Transilvania în graniţile României, dar Basarabia s-a unit cu Ţara în timpul guvernării Marghiloman. Dacă este să vorbim cinstit despre făuritorii României Mari, atunci trebuie să recunoştem că acest fapt a fost opera a doi oameni: conservatorul Marghiloman şi liberalul Brătianu. În această ordine. Nu doar Brătianu… Ce s-ar fi întâmplat cu România dacă Marghiloman îl extrăda pe rivalul său Brătianu germanilor, atunci când Puterile Centrale păreau a fi câştigătoare? Avea şi motive personale…

În data de 10 mai 1925 ( Ziua Regelui. Ce ironie?), Guvernul Brătianu primeşte un telefon de la Prefectura Buzău: A murit Alexandru Maghiloman! Se spune că Brătianu a răsuflat uşurat când a aflat că Marghiloman nu a cerut funerarii naţionale… Nu era obligat să participle. Da, Marghiloman nu a cerut funerarii naţionale, Brătianu a fost mulţumit iar Regele Ferdinand I a tăcut… Pe 11 mai, la vila Albatros din Buzău a marelui om politic, a fost oficiat  un serviciu religios de către episcopul Ghenadie. Pe 13 mai 1925 a fost înmormântat la Bucureşti în cavoul familiei din Cimitirul Bellu şi, deşi nu ceruse funerarii naţionale, populaţia Bucureştiului a fost în număr impresionant în urma carului mortuar. Serviciul religios a fost oficiat de Miron Cristea, Patriarhul României. Patriarhul nu era obligat să participle. Nesolicitând funerarii naţionale, Marghiloman nu a obligat pe nimeni la nimic ( l-a scutit pe Brătianu să meargă forţat în spatele carului mortuar. Şi pe Coana Mare), i-a lăsat să acţioneze după propia conştiinţă. Brătianu şi Ferdinad au probat micimea caracterului lor.

Alexandru Marghiloman a murit de cancer măcinat de două întrebări: Eu, trădător de Neam şi Ţară? şi De ce lui Ferdinad I i se spune “cel loial”? După 01 decembrie 1918, Brătianu ( chiriaşul de la Iaşi) îl desfiinţase pentru aşa-zisă pace ruşinosă iar Regele  tăcuse. Cu toate astea,  Regina Maria îl invita frecvent la Palat, împreună cu soţia sa..

Iată ce scria în „Aurora” din 13 mai 1925 dr. Nicolae Lupu: „La vila Albatros a trecut din viaţa aceasta pe celălalt tărâm Alexandru Marghiloman. Este o pierdere ireparabilă pentru poporul românesc. Cu el dispare fără îndoială oratorul parlamentar cel mai talentat al generaţiei trecute şi prezente, dezbaterul cel mai puternic şi mai elegant în acelaşi timp, dispare omul de caracter cel mai tare, dispare în fine o experienţă politică bogată, o inteligenţă superioară prin claritatea ei, dispare un civilizat, un occidental, un om. Acest mare om dispare prea devreme (...). Îl voi păstra viu veşnic, în memoria mea, pe Alexandru Marghiloman din 1919 în Camera de la Atheneu, când, superb ca un zeu, singur în mijlocul furtunii şi al inamiciţiilor bine hotărâte a cucerit întregul Parlament şi în uluirea sufletească a lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman a realizat o clipă rară în viaţă: adevărul a biruit minciuna şi sinceritatea debarasa ipocrizia.”

Unul din discursurile memorabile ale lui Marghiloman este acela ţinut în Parlament, în 1920, cu referire la făurirea României Mari:
România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”

De ce l-am numit pe Marghiloman ghinionistul este lesne de înţeles. În cazul lui Brătianu trebuie să recapitulăm: să fii ministru de interne în 1907, prim ministru şi ministru de Război între 1914 şi 1916 şi să nu faci nimic pentru pregătirea armatei române pentru război dar să contribui decisiv la intrarea în război a României în 1916, să fugi ca un laşi la Iaşi după Turtucaia şi după aceia să ajungi erou naţional...ăsta-i NOROC, bre.
Ca o ironie a sorţii, ca ministru al Justiţie, boierul Marghiloman ( fost judecător, procuror şi avocat) a introdus inamovibilitatea judecătorilor pentru o justiţie independenă. El nebeneficiind de o judecată dreaptă, nici în timpul vieţii, nici după.

P.S. În Buzău există strada Marghiloman, Parcul Marghiloman, Liceul Marghiloman. Ferdinad I şi Brătianu nu există la Buzău, nici ca stradă, nici ca liceu şi nu au nici statui... Pur şi simplu, nu există. Aşa cum Marghiloma nu există în restul ţării. O întâmplare, desigur. Mă îndoiesc de faptul că cei responsabili cu denumirea străzilor cunosc istorie. 

sâmbătă, 1 martie 2014

Perfida istorie

Perfida istorie

“Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate”. Mihai Eminescu, jurnalist politic

 

Istoria noastră nu reţine amănuntele, detaliile, care, în fond, ar trebuie să definească o epocă şi actorii politici  care au populat-o, ci doar extremele (faptele măreţe şi eşecurile răsunătoare).Cu privire la faptele măreţe pe care le atribuim unor actori politici, putem afirma că, uneori, de cele mai multe ori, acestea sunt disproporţionat de reduse în raport cu nelegiuirile. Alteori, atribuim merite unor oameni care nu au făcut altceva decât să primească pară mălăiaţă în ştiţi voi ce, fiindu-ne jenă, parcă, să recunoaştem faptul că  hazardul este un personaj deloc neglijabil în viaţa noastră. Ştergând detaliile, ştergem adevărata istorie şi nu mai avem din ce să învăţăm. Ne minţim frumos şi repetăm greşelile. Este ca şi cum am citi doar titlurile dintr-un  ziar şi le-am reţine în ordine patriotică... Irelevant şi fals, deci.
Deunăzi, o cunoştinţă îmi spunea, scandalizată, că oamenii politici din ultimii 24 de ani sunt inconştienţi dacă îşi închipuie că istoria nu va reţine matrapazlâcurile pe care le-au făcut şi că vor rămâne în conştiinţa colectivă cu minusculele realizări, cele mai multe rodul hazardului sau ale intereselor străine. I-am spus că, din păcate, se înşeală: oamenii politici din zilele noastre vor rămâne în istorie cu minuscurile realizări, dar nu ca „minuscule realizări”, ci ca adevărate victorii epocale... Nişte dezchizători de drumuri pe care noi, contemporanii lor, nici nu i-am meritat.
 I-am dat două exemple:
A)  Carol I.  Reţine istoria nostră ( aia de o învăţăm la şcoală, singura care contează) scandalurile de corupţie din timpul său? Carol I este făuritorul României moderne şi punct. Mai reţine astăzi cineva articolele pe care le scria ziaristul Mihai Eminescu despre corupţia generalizată din acea vreme? Dacă nu scria poezii, noi, astăzi, nici nu ştiam cine a fost Mihai Eminescu. Dar haideţi să vedem ce reclama jurnalistul politic Mihai Eminescu:
1         – Atribuirea concesiunii construcţiei căii ferate Roman-Galaţi-Brăila-Buzău-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vârciorova consorţiului german Stroussberg, în condiţii dezastruoase pentru statul român, prin coruperea unor politicieni şi implicarea principelui Carol I, la presiunile unor cercuri politice şi financiare din Germania, grupate în jurul cancelarului Bismarck (contractul, nefinalizat, s-a soldat cu o adevărată tutelă impusă de acţionarii străini asupra finanţelor ţării, cu estorcarea de fonduri şi imixtiunea gravă în treburile interne);
2         – Concesionarea construcţiei tronsoanelor feroviare Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Ocna de către compania londoneză Crawley, în urma respingerii nemotivate de către decizionalii români a unei oferte autohtone mai bune, opţiune care s-a dovedit, de asemenea, falimentară;
3         – Afacerea Warszawsky-Mihălescu, soldată cu favorizarea întreprinzătorului străin, cu ocazia efectuării de rechiziţii şi transporturi pentru armata rusă, în detrimentul a zeci de mii de ţărani (Semnatarul român, director în Ministerul de Interne, deşi acuzat de intendenţa rusă pentru pretindere, primire de mită şi falsificare de ordine, nu numai că nu a fost demis, dar şi-a condus singur cercetarea faptelor care îl incriminau!);
4         – Neînregistrarea în documentele oficiale a sumei de opt milioane ruble, primite de la guvernul rus în timpul războiului din 1877-1878, bani despre care s-a aflat ulterior ca urmare a unor demersuri ale cancelariei de la Petersburg;
5         – Favorizarea de către ministrul Justiţiei, D. Geani, a antreprenorilor Schönfeld şi Fieldermann în obţinerea, din partea statului român, a unei despăgubiri de un milion de lei pentru pretinse daune;
6         – Răscumpărarea, prin intermediul fostului diplomat englez E. Grant, cumnat al lui C.A. Rosetti, a căii ferate Cernavodă-Constanţa, în regim de supraevaluare (şaisprezece milioane faţă de preţul iniţial de nouă milioane lei), în condiţiile în care politicianul îndeplinea funcţia de ministru de Interne;
7         – Specularea averii statului la bursă, prin cumpărarea de acţiuni, în regim de supraevaluare (de treo ori fata de valoarea pe piaţa de capital);
8         – încheierea de către senatorul g-ral Gh. Slăniceanu a unor contracte oneroase cu întreprinzătorul E. Rosenthal, privind aprovizionarea armatei cu furnituri şi furaje pentru unităţi din Dobrogea (trimis în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, politicianul a fost achitat la intervenţia prim-ministrului);
9         – Perfectarea de către ministeriatul Ghica-Mavrogheni a unui împrumut dezavantajos de la firma Oppenheim, pentru plata datoriei externe a României, din 31.610.510 franci primindu-se efectiv 18.500.000 franci.

B)    Ion I.C. Brătianu şi Răscoala Ţărănească de la 1907. Câţi ştiu astăzi că Ion I.C. Brătianu, în timpul Răscoalei de la 1907, era…ministru de interne? Că a ordonat foc împotriva ţăranilor? 11 000 de morţi! 11 000!!! 2%0  din populaţia rurală a României!!! Unii istorici vorbesc de 18 000 de morţi. Diplomaţii francezi apreciau numărul morţilor spre 20 000... Rege era acelaşi Carol I. Noi, din istorie,  am reţinut doar că Ion I.C. Brătianu a realizat România Mare şi, ca şi în cazul lui Carol I, punct… Despre Răscoala de la 1907,  ştim că vinovaţi au fost boierii ( Brătianu nu era, nuuu…) şi arendaşii evrei. Dar cine a fost militarul, braţul înarmat, care a săvârşit acest masacru, acest genocid? Mareşalul Averescu! Ministru de război la acea dată, viitorul erou naţional de la Mărăşti şi Oituz… Pentru a săvârşi acest genocid, a cerut 120 000 de soldaţi şi i-a primit. Carol I a fost generos. Ceauşescu a fost condamnat la moarte pentru genocid pentru 1000 de morţi în timpul Revoluţiei. Astăzi, Ianucovici este dat în urmărire internaţională pentru  mai puţin de 100 de morţi... Pentru acei 11 000 de morţi, NIMENI, NICIODATĂ, nu a fost condamnat. Nici măcar postmortem. NIMENI, NICIODATĂ, nu şi-a cerut scuze.  
Să rememorăm pe scurt evenimentele: Răscoala a început în satul Flămânzi, Botoşani, pe moşia arendată de evreul Mochi Fischer, la 21 februarie 1907, extinzându-se rapid în toată Moldova. Moschi Fischer şi alţi arendaşi fug la Cerăuţi, Austria. Ţăranii ocupă conacele arendaşilor şi pătrund în oraşe. La 20 martie, răscoala se extinde în Muntenia şi Oltenia, contrazicînd astfel teza conform căreia această răscoală a avut un caracter antisemit. Aşa au încercat să justifice, ulterior, decidenţii români represiunea de o sălbăticie fără precedent în istoria Europei. De la Spartacus până astăzi. În Muntenia şi Oltenia, nu existau arendaşi evrei, iar per total arendaşii români erau majoritari. Este clar, deci, că ţăranii s-au răsculat împotriva orânduirii. Au început de pe moşia arendată de evreul Fischer, aşa cum şi Revoluţia din 1989 a plecat de la Timişoara, nu împotriva comuniştilor timişoreni, ci împotriva comuniştilor. Spre ruşine lui, unul dintre cei care au susţinut caracterul antisemit al Răscoalei a fost şi Cezar Petrescu. Dar să revenim. În Muntenia şi Oltenia (mai ales Oltenia), răscoala a fost mult mai violentă decât în Moldova. Guvernul conservator, condus de G. Cantacuzino, demisionează şi este numit un guvern liberal cu Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, şi generalul Averescu, ministru de război. Averescu era unul dintre cei mai tineri generali ai Armatei Române. Generalul Averescu cere 120 000 de militari şi promite că va înfrânge Răscoala Ţărănească. Din nefericire, a cerut şi a primit... În data de 24 martie 1907, câteva mii de ţărani din Vlaşca, Teleorman şi Dolj pornesc spre Bucureşti, ştiind că studenţii sprijină mişcarea lor (mare parte din studeţi fiind de origine ţărănească) . Credeau că odată pătrunşi în Capitală, cu sprijinul studenţimii, îi vor forţa pe decidenţi să rezolve chestiunea ţărănească. La marginea Bucureştiului, spre ruşinea ei, îi aştepta Armata Română... Are loc o bătălie inegală între ţărani şi armată, bătălie în urma căreia, pe câmpul de luptă, sunt răpuşi 800 de ţărani. Restul, se înţelege, au scăpat fugind. Armata Română şi-a continuat marşul triunfal: în Oltenia au tras cu tunul, au ras mai multe sate de pe suprafaţa pământului, nu s-a mai ţinut cont de nimic, nu mai conta cine este răsculat şi cine nu. La începutul lunii aprilie 1907, guvernul liberal înfrânge răscoala. Ion I.C. Brătianu raportează parlamentului ... 416 morţi... Număraţi şi îngropaţi. Din ordinul Regelui Carol I,  mare parte din arhive sunt distruse, pentru ca nimeni niciodată să nu cunoască dimensiunile dezastrului. Genocidului... După înfrângerea răscoalei, puţin a lipsit ca George Coşbuc să fie condamnat pentru instigare... Cu 11 ani înainte, scrisese poezia Noi vrem pământ... De parcă ţăranii citeau poezii. Peste 9 ani (1916), Regele Ferdinad I îi chema pe ţărani să se înroleze în armată, promiţându-le...pământ... România, Franţa, de fapt, avea nevoie de un milion de baionete . Armatele franco-britanice nu mai făceau faţă presiuni armatelor germane la Verdun. Deschiderea unui nou front era vital pentru salvarea Franţei. Averesecu, criminalul din 1907, devenea erou naţional la Mărăşti şi Oituz, conducând o armată de ţărani... Se fac prea multe plecăciuni pentru sprijinul Franţei din 1918, pentru crearea României Mari. Intrarea în război a României în 1916 a silit Germania să trimită spre România o importantă armată, slăbind astfel presiunea de la Verdun. Un milion de baionete române nu puteau fi neglijate de Germania. Şi Franţa a apreciat asta, onor ei, la sfârşitul războiului. Dar asta nu este pomană. Şi nici meritul, exclusiv, al lui Ion I.C. Brătianu. La sfârşitul Războiului, Ferdinand I îi împropietăreşte pe ţăranii care au luptat, rezolvând, oarecum, chestiunea ţărănească. Dar nici asta nu a fost pomană. Nu există comună sau oraş din România fără o statuie în memoria eroilor căzuţi pe front în Primul Război Mondial.
Aşa se va întâmpla şi cu oamenii politici de astăzi, am continuat eu. Ion Iliescu va rămâne în  istorie ca acel personaj fabulous care s-a ridicat din spuma mulţimii revoluţionare şi a condus poporul spre mult râvnita democraţie. El care nu fusese în democraţie nici în excursie. Emil Constantinescu, de asemenea, un mare erou care în timpul războiului din Iugoslavia s-a opus trecerii aviaţiei ruseşti peste Sfânta Ţară , poziţionându-se de partea americanilor şi care, graţie acestei decizii, a dus România în NATO. Ce mai contează ce spune astăzi Pleşu, ministru de externe la acea dată, cum că el, de fapt, s-a pus dea curmezişul aviaţiei ruseşti? Cine o ştie peste 100 de ani cine a fost Andrei Pleşu? Iar dacă vor şti, se vor opri la statutul său de scriitor… Iar despre Traian Băsescu… Cavalerul luptei împotriva corupţiei… Ce Nana? Ce Mihăileanu? Nişte răutăţi ale contemporanilor nerecunoscători. Năstase, Adrian Năstase, intuiesc faptul că el va fi personajul negativ al veacului. Că noi am fost obijnuiţi să colorăm istoria în alb şi negru, griul ne este necunoscut.
Închei aşa cum am început: Mihai Eminescu, jurnalist politic:
 “Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut”.Din viaţa mea nu adun decât necaz. Se pare, de la un timp încoace, că toată organizarea partidului de la Timpul e în plină descompunere şi că nici o cârpeală nu-i mai ajută. De aici zilnice nemulţumiri, lipsă de idei şi de concepţiuni hotărâte […] folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa Sâmbetei. […] Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea (publicaţia – n.n.) să înceteze şi fiecare să-şi vază de treabă. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor”.
(Corespondenţa inedită Eminescu-Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Ed. Polirom, 2000, p. 169);
    P.S. Îmi poveste cineva următoarea întâmplare: vine fii-su de la şcolă şi, tam-nesam, îl întreabă ce părere are despre Ştefan cel Mare. Stând cam prost cu istoria şi încercând să tragă de timp, acesta pune o întrebare ajutătoare: Dar de de mă întrebi? Păi, uite, zise acesta, la ora de Religie ne-a spus părintele că a fost un sfânt care a apărat ţara şi dreapta credinţă, că a construit biserici şi mănăstiri, iar doamna de Română, citând din Grigore Ureche, ne-a spus că a fost degrabă vărsător de sânge nevinovat. Şi nu mai înţeleg. Cine, Sfântul? Amintindu-şi de câţi bani i-a cerut popa din cartier când a înmormânta-o pe soscră-sa, acesta-i răspunde: Dă-i dracu’ de popi, dacă le dai bani ăştia te fac şi sfânt, tu să asculţi de doamna de Română, ştia ea ce spune… Asta din ciclul: Când Literatura îi dă un cap în gură Religiei şi o face KO…
 P.S.1 Apropo, când îl ridicaţi în slăvi pe Carol I, aminţi-vă că tot ce a scris I.L Caragiale este inspirat din acele vremuri. Caţavencu, Trahanache, Dandanache, Brânzovenescu, Pristanda,Zoiţica au fost contemporani cu Carol I, Mihai Eminescu şi IL Caragiale. Caţavencu,Trahanache, Brânzovenescu sunt detaliile care lipsesc din istoria vremii… Şi pentru că am şters aceste detalii din istorie, astăzi o repetăm. Drept pedeapsă, acum avem în viaţa public mai mulţi Caţavenci, Brânzoveneşti, Zoiciţe… Mâine, vom avea şi mai mulţi. Până când ne vom trezi.
 P.S.2 A trecut ziua de 21 februarie fără ca cineva, politician sau ziarist, să treacă în revistă această dată. Pe vremuri, era o statuie imensă în Parcul Obor ridicată în memoria ţăranilor morţi în timpul Răscoalei din 1907, nu mai există. Acum, parcă, este un teren de fotbal cu gazon sintetic. Se pare că nimeni nu vrea să-şi mai amintească.