Perfida istorie
“Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate”. Mihai Eminescu, jurnalist politic
Istoria noastră nu reţine amănuntele, detaliile, care, în fond, ar trebuie să definească o epocă şi actorii politici care au populat-o, ci doar extremele (faptele măreţe şi eşecurile răsunătoare).Cu privire la faptele măreţe pe care le atribuim unor actori politici, putem afirma că, uneori, de cele mai multe ori, acestea sunt disproporţionat de reduse în raport cu nelegiuirile. Alteori, atribuim merite unor oameni care nu au făcut altceva decât să primească pară mălăiaţă în ştiţi voi ce, fiindu-ne jenă, parcă, să recunoaştem faptul că hazardul este un personaj deloc neglijabil în viaţa noastră. Ştergând detaliile, ştergem adevărata istorie şi nu mai avem din ce să învăţăm. Ne minţim frumos şi repetăm greşelile. Este ca şi cum am citi doar titlurile dintr-un ziar şi le-am reţine în ordine patriotică... Irelevant şi fals, deci.
Deunăzi, o cunoştinţă îmi spunea, scandalizată, că oamenii politici din ultimii 24 de ani sunt inconştienţi dacă îşi închipuie că istoria nu va reţine matrapazlâcurile pe care le-au făcut şi că vor rămâne în conştiinţa colectivă cu minusculele realizări, cele mai multe rodul hazardului sau ale intereselor străine. I-am spus că, din păcate, se înşeală: oamenii politici din zilele noastre vor rămâne în istorie cu minuscurile realizări, dar nu ca „minuscule realizări”, ci ca adevărate victorii epocale... Nişte dezchizători de drumuri pe care noi, contemporanii lor, nici nu i-am meritat.
I-am dat două exemple:
A) Carol I. Reţine istoria nostră ( aia de o învăţăm la şcoală, singura care contează) scandalurile de corupţie din timpul său? Carol I este făuritorul României moderne şi punct. Mai reţine astăzi cineva articolele pe care le scria ziaristul Mihai Eminescu despre corupţia generalizată din acea vreme? Dacă nu scria poezii, noi, astăzi, nici nu ştiam cine a fost Mihai Eminescu. Dar haideţi să vedem ce reclama jurnalistul politic Mihai Eminescu:
1 – Atribuirea concesiunii construcţiei căii ferate Roman-Galaţi-Brăila-Buzău-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vârciorova consorţiului german Stroussberg, în condiţii dezastruoase pentru statul român, prin coruperea unor politicieni şi implicarea principelui Carol I, la presiunile unor cercuri politice şi financiare din Germania, grupate în jurul cancelarului Bismarck (contractul, nefinalizat, s-a soldat cu o adevărată tutelă impusă de acţionarii străini asupra finanţelor ţării, cu estorcarea de fonduri şi imixtiunea gravă în treburile interne);
2 – Concesionarea construcţiei tronsoanelor feroviare Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Ocna de către compania londoneză Crawley, în urma respingerii nemotivate de către decizionalii români a unei oferte autohtone mai bune, opţiune care s-a dovedit, de asemenea, falimentară;
3 – Afacerea Warszawsky-Mihălescu, soldată cu favorizarea întreprinzătorului străin, cu ocazia efectuării de rechiziţii şi transporturi pentru armata rusă, în detrimentul a zeci de mii de ţărani (Semnatarul român, director în Ministerul de Interne, deşi acuzat de intendenţa rusă pentru pretindere, primire de mită şi falsificare de ordine, nu numai că nu a fost demis, dar şi-a condus singur cercetarea faptelor care îl incriminau!);
4 – Neînregistrarea în documentele oficiale a sumei de opt milioane ruble, primite de la guvernul rus în timpul războiului din 1877-1878, bani despre care s-a aflat ulterior ca urmare a unor demersuri ale cancelariei de la Petersburg;
5 – Favorizarea de către ministrul Justiţiei, D. Geani, a antreprenorilor Schönfeld şi Fieldermann în obţinerea, din partea statului român, a unei despăgubiri de un milion de lei pentru pretinse daune;
6 – Răscumpărarea, prin intermediul fostului diplomat englez E. Grant, cumnat al lui C.A. Rosetti, a căii ferate Cernavodă-Constanţa, în regim de supraevaluare (şaisprezece milioane faţă de preţul iniţial de nouă milioane lei), în condiţiile în care politicianul îndeplinea funcţia de ministru de Interne;
7 – Specularea averii statului la bursă, prin cumpărarea de acţiuni, în regim de supraevaluare (de treo ori fata de valoarea pe piaţa de capital);
8 – încheierea de către senatorul g-ral Gh. Slăniceanu a unor contracte oneroase cu întreprinzătorul E. Rosenthal, privind aprovizionarea armatei cu furnituri şi furaje pentru unităţi din Dobrogea (trimis în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, politicianul a fost achitat la intervenţia prim-ministrului);
9 – Perfectarea de către ministeriatul Ghica-Mavrogheni a unui împrumut dezavantajos de la firma Oppenheim, pentru plata datoriei externe a României, din 31.610.510 franci primindu-se efectiv 18.500.000 franci.
B) Ion I.C. Brătianu şi Răscoala Ţărănească de la 1907. Câţi ştiu astăzi că Ion I.C. Brătianu, în timpul Răscoalei de la 1907, era…ministru de interne? Că a ordonat foc împotriva ţăranilor? 11 000 de morţi! 11 000!!! 2%0 din populaţia rurală a României!!! Unii istorici vorbesc de 18 000 de morţi. Diplomaţii francezi apreciau numărul morţilor spre 20 000... Rege era acelaşi Carol I. Noi, din istorie, am reţinut doar că Ion I.C. Brătianu a realizat România Mare şi, ca şi în cazul lui Carol I, punct… Despre Răscoala de la 1907, ştim că vinovaţi au fost boierii ( Brătianu nu era, nuuu…) şi arendaşii evrei. Dar cine a fost militarul, braţul înarmat, care a săvârşit acest masacru, acest genocid? Mareşalul Averescu! Ministru de război la acea dată, viitorul erou naţional de la Mărăşti şi Oituz… Pentru a săvârşi acest genocid, a cerut 120 000 de soldaţi şi i-a primit. Carol I a fost generos. Ceauşescu a fost condamnat la moarte pentru genocid pentru 1000 de morţi în timpul Revoluţiei. Astăzi, Ianucovici este dat în urmărire internaţională pentru mai puţin de 100 de morţi... Pentru acei 11 000 de morţi, NIMENI, NICIODATĂ, nu a fost condamnat. Nici măcar postmortem. NIMENI, NICIODATĂ, nu şi-a cerut scuze.
Să rememorăm pe scurt evenimentele: Răscoala a început în satul Flămânzi, Botoşani, pe moşia arendată de evreul Mochi Fischer, la 21 februarie 1907, extinzându-se rapid în toată Moldova. Moschi Fischer şi alţi arendaşi fug la Cerăuţi, Austria. Ţăranii ocupă conacele arendaşilor şi pătrund în oraşe. La 20 martie, răscoala se extinde în Muntenia şi Oltenia, contrazicînd astfel teza conform căreia această răscoală a avut un caracter antisemit. Aşa au încercat să justifice, ulterior, decidenţii români represiunea de o sălbăticie fără precedent în istoria Europei. De la Spartacus până astăzi. În Muntenia şi Oltenia, nu existau arendaşi evrei, iar per total arendaşii români erau majoritari. Este clar, deci, că ţăranii s-au răsculat împotriva orânduirii. Au început de pe moşia arendată de evreul Fischer, aşa cum şi Revoluţia din 1989 a plecat de la Timişoara, nu împotriva comuniştilor timişoreni, ci împotriva comuniştilor. Spre ruşine lui, unul dintre cei care au susţinut caracterul antisemit al Răscoalei a fost şi Cezar Petrescu. Dar să revenim. În Muntenia şi Oltenia (mai ales Oltenia), răscoala a fost mult mai violentă decât în Moldova. Guvernul conservator, condus de G. Cantacuzino, demisionează şi este numit un guvern liberal cu Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, şi generalul Averescu, ministru de război. Averescu era unul dintre cei mai tineri generali ai Armatei Române. Generalul Averescu cere 120 000 de militari şi promite că va înfrânge Răscoala Ţărănească. Din nefericire, a cerut şi a primit... În data de 24 martie 1907, câteva mii de ţărani din Vlaşca, Teleorman şi Dolj pornesc spre Bucureşti, ştiind că studenţii sprijină mişcarea lor (mare parte din studeţi fiind de origine ţărănească) . Credeau că odată pătrunşi în Capitală, cu sprijinul studenţimii, îi vor forţa pe decidenţi să rezolve chestiunea ţărănească. La marginea Bucureştiului, spre ruşinea ei, îi aştepta Armata Română... Are loc o bătălie inegală între ţărani şi armată, bătălie în urma căreia, pe câmpul de luptă, sunt răpuşi 800 de ţărani. Restul, se înţelege, au scăpat fugind. Armata Română şi-a continuat marşul triunfal: în Oltenia au tras cu tunul, au ras mai multe sate de pe suprafaţa pământului, nu s-a mai ţinut cont de nimic, nu mai conta cine este răsculat şi cine nu. La începutul lunii aprilie 1907, guvernul liberal înfrânge răscoala. Ion I.C. Brătianu raportează parlamentului ... 416 morţi... Număraţi şi îngropaţi. Din ordinul Regelui Carol I, mare parte din arhive sunt distruse, pentru ca nimeni niciodată să nu cunoască dimensiunile dezastrului. Genocidului... După înfrângerea răscoalei, puţin a lipsit ca George Coşbuc să fie condamnat pentru instigare... Cu 11 ani înainte, scrisese poezia Noi vrem pământ... De parcă ţăranii citeau poezii. Peste 9 ani (1916), Regele Ferdinad I îi chema pe ţărani să se înroleze în armată, promiţându-le...pământ... România, Franţa, de fapt, avea nevoie de un milion de baionete . Armatele franco-britanice nu mai făceau faţă presiuni armatelor germane la Verdun. Deschiderea unui nou front era vital pentru salvarea Franţei. Averesecu, criminalul din 1907, devenea erou naţional la Mărăşti şi Oituz, conducând o armată de ţărani... Se fac prea multe plecăciuni pentru sprijinul Franţei din 1918, pentru crearea României Mari. Intrarea în război a României în 1916 a silit Germania să trimită spre România o importantă armată, slăbind astfel presiunea de la Verdun. Un milion de baionete române nu puteau fi neglijate de Germania. Şi Franţa a apreciat asta, onor ei, la sfârşitul războiului. Dar asta nu este pomană. Şi nici meritul, exclusiv, al lui Ion I.C. Brătianu. La sfârşitul Războiului, Ferdinand I îi împropietăreşte pe ţăranii care au luptat, rezolvând, oarecum, chestiunea ţărănească. Dar nici asta nu a fost pomană. Nu există comună sau oraş din România fără o statuie în memoria eroilor căzuţi pe front în Primul Război Mondial.
Aşa se va întâmpla şi cu oamenii politici de astăzi, am continuat eu. Ion Iliescu va rămâne în istorie ca acel personaj fabulous care s-a ridicat din spuma mulţimii revoluţionare şi a condus poporul spre mult râvnita democraţie. El care nu fusese în democraţie nici în excursie. Emil Constantinescu, de asemenea, un mare erou care în timpul războiului din Iugoslavia s-a opus trecerii aviaţiei ruseşti peste Sfânta Ţară , poziţionându-se de partea americanilor şi care, graţie acestei decizii, a dus România în NATO. Ce mai contează ce spune astăzi Pleşu, ministru de externe la acea dată, cum că el, de fapt, s-a pus dea curmezişul aviaţiei ruseşti? Cine o ştie peste 100 de ani cine a fost Andrei Pleşu? Iar dacă vor şti, se vor opri la statutul său de scriitor… Iar despre Traian Băsescu… Cavalerul luptei împotriva corupţiei… Ce Nana? Ce Mihăileanu? Nişte răutăţi ale contemporanilor nerecunoscători. Năstase, Adrian Năstase, intuiesc faptul că el va fi personajul negativ al veacului. Că noi am fost obijnuiţi să colorăm istoria în alb şi negru, griul ne este necunoscut.
Închei aşa cum am început: Mihai Eminescu, jurnalist politic:
“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut”.„Din viaţa mea nu adun decât necaz. Se pare, de la un timp încoace, că toată organizarea partidului de la Timpul e în plină descompunere şi că nici o cârpeală nu-i mai ajută. De aici zilnice nemulţumiri, lipsă de idei şi de concepţiuni hotărâte […] folosul meu, după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa Sâmbetei. […] Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea (publicaţia – n.n.) să înceteze şi fiecare să-şi vază de treabă. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor”.
(Corespondenţa inedită Eminescu-Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Ed. Polirom, 2000, p. 169);
P.S. Îmi poveste cineva următoarea întâmplare: vine fii-su de la şcolă şi, tam-nesam, îl întreabă ce părere are despre Ştefan cel Mare. Stând cam prost cu istoria şi încercând să tragă de timp, acesta pune o întrebare ajutătoare: Dar de de mă întrebi? Păi, uite, zise acesta, la ora de Religie ne-a spus părintele că a fost un sfânt care a apărat ţara şi dreapta credinţă, că a construit biserici şi mănăstiri, iar doamna de Română, citând din Grigore Ureche, ne-a spus că a fost degrabă vărsător de sânge nevinovat. Şi nu mai înţeleg. Cine, Sfântul? Amintindu-şi de câţi bani i-a cerut popa din cartier când a înmormânta-o pe soscră-sa, acesta-i răspunde: Dă-i dracu’ de popi, dacă le dai bani ăştia te fac şi sfânt, tu să asculţi de doamna de Română, ştia ea ce spune… Asta din ciclul: Când Literatura îi dă un cap în gură Religiei şi o face KO…
P.S.1 Apropo, când îl ridicaţi în slăvi pe Carol I, aminţi-vă că tot ce a scris I.L Caragiale este inspirat din acele vremuri. Caţavencu, Trahanache, Dandanache, Brânzovenescu, Pristanda,Zoiţica au fost contemporani cu Carol I, Mihai Eminescu şi IL Caragiale. Caţavencu,Trahanache, Brânzovenescu sunt detaliile care lipsesc din istoria vremii… Şi pentru că am şters aceste detalii din istorie, astăzi o repetăm. Drept pedeapsă, acum avem în viaţa public mai mulţi Caţavenci, Brânzoveneşti, Zoiciţe… Mâine, vom avea şi mai mulţi. Până când ne vom trezi.
P.S.2 A trecut ziua de 21 februarie fără ca cineva, politician sau ziarist, să treacă în revistă această dată. Pe vremuri, era o statuie imensă în Parcul Obor ridicată în memoria ţăranilor morţi în timpul Răscoalei din 1907, nu mai există. Acum, parcă, este un teren de fotbal cu gazon sintetic. Se pare că nimeni nu vrea să-şi mai amintească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu