duminică, 30 august 2015

Înc-o Revoluţie?

         Imediat după Revoluţie, în spaţiul public a apărut o puzderie de analişti economici  care ne-au repetat, din sculare în culcare, două teorii: “Statul este un prost administrator” şi “Salariul se stabileşte în funcţie de productivitatea muncii”.  Având în vedere faptul că principalul proprietar era statul şi dotările tehnice cu care am ieşit din comunism erau uzate moral şi fizic, concluzia a fost că doar privatizarea este soluţia pentru o viaţă mai bună, în scumpa ţărişoară. Şi a început privatizarea...Costurile au fost enorme: şomaj, emigraţie, familii destrămate, oameni rămaşi pe drumuri  etc.
          După 25 de ani, putem spune că am privatizat aproape tot: Romcim a fost preluat de Lafarge, Petrom de OMV, Moldocim Bicaz  de Heidelberg Cement, Alro Slatina de Marco Internaţional, BCR de Ernste Bank, Romtelecom de Oterom, BRD de Societe Generale, Electrica Moldova de E.ON, Electrica Banat, Dobrogea şi Muntenia Sud de ENEL, Distrigaz Sud de Gaz de France (care a fuzionat cu grupul belgian SUEZ şi au dat naştere liderului mondial energetic GDF SUEZ), Automomile Craiova de Ford, Rulmenţi Ploieşti de The Timkem Company, Oţelinox Tg de Samsung, Electroputere de Al-Arrap, Electica Oltenia de CEZ, SIDEX de Mittal Steel. Au dispărut Aprozarul şi Alimentara şi au apărut: Mega Image, Cora, Kaufland, Carrefour şi Auchan. Pe piaţa firmelor de audit s-a instalat monopolul mastodonţilor Deloitte, KPMG, Pwc şi EY.  Să nu uităm de  Oracle, Orange, Vodafone, Telekom sau Bosh. Multe firme dintre cele enumerate mai sus realizează profit în ţara noastră mai mult decât în ţările din care vin; am devenit productivi, cum s-ar spune... Şi ce dacă? Se cunoaşte asta în buzunarele românilor? Nu! Am fost şi am rămas săracii Europei. Visul unui student din România nu este să lucreze la Petrom, GDF sau ENEL România, ci la OMV Austria, GDF Belgia, ENEL Italia sau la orice altă multinaţională din Occident... De ce oare? Analiştii economici care aveau răspunsuri la orice în anii 90, astăzi, par lipsiţi de idei. Mai puţin domnii de la BNR (Isărescu şi Vasilescu) care o ţin cu creşterea productivităţii, deşi, conform situaţiilor financiare, multe dintre aceste firme au profituri uriaşe în comparaţie cu ţările de unde vin.
A, să nu uităm de firma austriacă SCHWEIGHOFER care face profituri uriaşe din exploatarea lemnului, din pădurile României. Nici codrul nu mai este ce a fost, nu mai este frate cu românul, acum s-a dat cu austriacul.
După cum aţi observat, nu m-am referit la cei care sunt bugetari sau lucrează în companiile deţinute de România, ăia poate sunt leneşi, şpăgari (material pentru DNA), nepregătiţi, deşi unii realizează profituri frumuşele pentru stat. Ăia poate că nu merită... Unii spun că nu lucrează într-un mediu concurenţial... De parcă ENEL, EON sau CEZ concurează între ei. Dar aşa spune legenda.
Nu ar fi fost o problemă faptul că cei de la stat au salariile mai mici, dacă salariaţii români care lucrează în acele multinaţionale ar fi câştigat bani adevăraţi, pe bază de productivitate. Măcar ei, dar nu este aşa.
În aceste condiţii, care este rolul productivităţii în modul de stabilire a salariilor?   
În articolul „Ridicaţi-vă, capitalişti!”, publicat în The New York Times, Peter Andrew Georgescu, un milionar american de origine română, spune că actualul model de capitalism se îndreaptă într-o direcţie greşită, deoarece acordă o atenţie prea mare profitului acţionarilor în detrimentul angajaţilor:
v  Clădim un sistem de castă din care este imposibil de evadat, cu excepţia poate a unor câţiva cu minţi excepţionale, cu calităţi atletice remarcabile sau a unora care au noroc cu carul.
v  Salariile trebuie să fie echitabile, adică să permită angajaţilor să beneficieze de îmbunătăţirea productivităţii muncii şi inovaţiilor creatoare.
v  Înainte de anii 70, atât salariile cât şi productivitatea creşteau. Acum, cea mai mare parte din ceea ce se câştigă prin productivitate se duce la acţionari, nu la angajaţi.
v  Salariile reale stagnează de patru decenii, în timp ce productivitatea a crescut cu 80 la sută...
Citind acest articol, nu aveţi impresia că, de fapt, recitiţi din Marx?
          Peter ne oferă o informaţie extrem de importantă: capitalismul a a suferit o schimbare majoră, acum vreo 40 de ani, în anii 75-80. Ce s-a întâmplat în anii 75-80? Comunismul a dat dovezi multiple de slăbiciune şi prăbuşirea era iminentă. Din momentul în care capitaliştii au simţit că nu mai există concurenţă, au schimbat modelul de capitalism: totul în favoarea acţionarilor. Unii analişti români plasau schimbarea de paradigmă în anii 90, atunci când comunismul s-a prăbuşit. Se pare că au estimat greşit, cu 10-15 ani.
          În concluzie, după anii 80, nu mai putem vorbi despre salariu în funcţie de productivitate. Şi atunci, domnilor de la BNR, VOI DE CE CONTIUAŢI SĂ NE VORBIŢI DESPRE UN CAPITALISM CARE NU MAI EXISTĂ? Ne predaţi lecţii de capitalism după manuale expirate? Voi vorbiţi despre statul minimal,  în condiţiile în care Germania, pentru prima data în istoria ei, a introdus salariul minim pe economie. O ţară în care, totuşi, se câştigă bine. Ai cui reprezentanţi sunteţi voi?
          Paradoxul este că Revoluţia din URSS, marxismul, a schimbat în bine viaţa angajaţilor din Occident… De frica unor revoluţii, capitaliştii au plusat şi au oferit condiţii decente de muncă şi salarizare. Pentru salariaţii din Est, care ar fi soluţia? Nişte revoluţii marxiste în Vest?! Că Peter de asta se teme, de mişcări sociale în SUA. El a plecat din România după anii 50… Chiar ştie ce vorbeşte.