duminică, 27 aprilie 2014

Când vom fi şi noi jucători în politica europeană?

Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, Parlamentul European va decide prin vot direct cine va fi viitorul preşedinte al Comisiei Europene, cel mai înalt responsabil  din Europa.  Miza este mare, lupta este crâncenă.  Marile familii politice europene luptă om la om pe tot terenul pentru votul cetăţenilor. România este a 7-a ţară din UE (nu la nivel de trai), cum ne jucăm rolul? Avem teme concrete de propus: accederea în Shengen, Republica Moldova, Transnistria, Rusia…  Ne preocupă subiectele? Le propunem spre dezbaterea doritorilor de voturi?  Ei, aş…  Pe noi ne interesează cine va fi candidatul la preşedenţie din partea PSD-ului şi dacă PNL-ul va depăşi pragul autoimpus de 20%. Polonia, de exemplu, propune o uniune energetică  europeană. Şah la Germania, aliată Franţa.  Asta înseamnă să fii o ţară ca o ţară în Uniunea Europeană. Preţul gazelor importate din Rusia este o preocupare important pentru UE, mai puţin pentru Germania ( favorita Kremlinului). Martin SHULZ , germanul , un candidat pentru preşedenţia Comisiei Europene, a fost la Bucureşti… L-a întrebat cineva?  A fost invitat de ziarul Adevărul pentru a acorda un interviu; a confirmat, nu s-a prezentat.  Ăsta-i dispreţ? Aroganţă? Prostie? Că doar ştampila de vot este la noi, nu la el. O dată la patru ani…  Sunt extrem de curios cum ne vor trata  candidaţii liberalilor şi ai popularilor europeni.  Nu de alta, dar să ştim dacă avem ce vota. Că poate oamenii ăştia nu vor votul nostru. Veniţi la Bucureşti doar pentru a strange mâini, aplauze şi pentru a face fotografii? Ne trataţi ca pe cetăţenii de rang inferior? Poate ne-am revenit…

În opinia mea, la alegerile pentru Parlamentul European nu ar trebui să votăm având în vedere simpatiile politice naţionale, ci  în funcţie de priorităţile noastre naţionale şi promisiunile făcute de liderii familiilor politice europene. În speranţa că măcar acei lideri au cuvânt. 

vineri, 18 aprilie 2014

Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună?

Personajul Iisus, mă feresc să-l numesc  Dumnezeu, este, după cum spunea istoricul francez Ernest Renan, cel mai măreţ geniu religios care a atrăit vreodată”.  Desigur, evreii  şi musulmanii au ceva obiecţii, însă nimeni nu-i neagă importaţa în rândul geniilor religioase.  Iisus, spre deosebire de  celelalte genii religioase, este singurul despre care se spune că a înviat. Şi de aici un lung şir de comentarii timp de două mii şi... de ani.
Scriitorul american Josh McDowell, creştin protestant, în cartea sa Mai mult decât un simplu tâmplar, abordează  această temă folosindu-se de logică.  Mai jos o să citez câteva pasaje din capitolul 5 al cărţii mai sus menţionate:
Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună?
Un aspect adesea trecut cu vederea de către oponenţii creştinismului este transformarea care s-a produs în vieţile ucenicilor lui Iisus. Vieţile lor schimbate aduc o mărturie puternică în favoarea validităţii pretenţiilor Lui (...)
Încrederea mea în mărturia apostolilor se bazează pe faptul că dintre aceşti doisprezece bărbaţi, unsprezece au avut moarte de martir pentru credinţa lor în două lucruri fundamentale: învierea lui Isus şi faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost torturaţi şi chinuiţi, urmând să înfrunte până la urmă moartea prin cele mai crunte metode cunoscute la acea vreme:
Petru- crucificat, Andrei-crucificat, Matei-ucis cu sabia, Ioan-moarte naturală, Iacov, fiul lui Alfeu- crucificat, Simeon- crucificat, Tadeu- ucis cu săgeţi, Iacov, fratele lui Isus- ucis cu pietre, Toma- ucis cu lancea, Bartolomeu- crucificat, Iacov, fiul lui Zebedeu- ucis cu sabia.
Replica pe care mulţi oameni o dau cu atâta uşurinţă este: Ei bine, nenumăraţi oameni din istorie au murit pentru o minciună; aşa că acest fapt nu dovedeşte nimic.
Într-adevăr, mulţi oameni au murit pentru o minciună, crezând însă cu tărie că era un adevăr.Dacă învierea nu ar fi avut loc (adică încrederea lor ar fi fost falsă), ucenicii ar fi ştiut acest lucru. Nu pot găsi niciun argument pentru a demonstra că ei ar fi putut să se înşele. De aceea, aceşti unsprezece bărbaţi nu numai că ar fi murit pentru o minciună – şi aici este cheia problemei – dar ei ar fi trebuit să  fi ştiut că aceasta era o minciună. Ori, ar fi greu să găseşti în istorie unsprezece persoane care să moară pentru aceeaşi cauză, ştiind că este o minciună (...).
În al doile rând, apostolii înşişi au avut nevoie să fie convinşi de faptul că Iisus a înviat din morţi. La început, ei nu au crezut. Ei au fugit şi s-au ascuns. Ei n-au ezitat să să-şi exprime îndoielile. Abia după ample şi convingătoare dovezi, ei au ajuns să creadă. Apoi, îl avem pe Toma, care a declarat că că nu va crede că Iisus a înviat din morţi până nu-şi va pune degetul în semnul cuielor. Până la urmă, Toma a murit moarte de martir pentru credinţa sa în Cristos cel înviat. Să se fi înşelat el oare? Cu siguranţă că nu.
Apoi ,îl avem pe Petru. El s-a lepădat de câteva ori de Cristos în timpul judecăţii, şi până la urmă la părăsit. Nu la multă vreme după răstignire şi îngroparea lui Iisus, Petru a apărut la Ierusalim, predicând cu îndrăzneală, cu riscul vieţii, faptul că Iisus era Cristosul, şi că înviase din morţi. Până la urmă, Petru a fost răstignit cu capul în jos. Să se fi înşelat el oare? Ce sa petrecut cu el? Ce anume l-a  transformat într-un mod atât de dramatic într-un erou al creştinismului?  Ce l-a făcut să-şi dea viaţa pentru Iisus? Singura explicaţie satisfăcătoare se află în 1 Corint. 15:5 - ... şi că s-a arătat lui Chifa (Petru) (Ioan:42).
Şi acum urmează ceva tulburător...
Exemplul clasic al omului convins împotriva voinţei lui este acela al lui Iacov, fratele lui Iisus ( Matei 13:15, Marcu 6:3). Cu toate că Iacov nu a fost unul dintre cei doisprezece, el a fost mai târziu recunoscut ca unul dintre apostoli (Galat.1:19), la fel ca şi Pavel şi Barnaba. În timpul vieţii lui Iisus, Iacov nu crezuse în El ca Fiu al lui Dumnezeu ( Ioan7:5). El, la fel ca şi ceilalţi fraţi şi surori ale Lui, îşi va bate joc de El: Vrei ca mulţimea să creadă în Tine? De ce nu te sui la Ierusalim şă-ţi duci la îndeplinire misiunea? Pentru Iacov trebuie să fi fost o ruşine ca fratele lui să colinde ţara, făcând familia de râs prin afirmaţiile Lui îndrăzneţe: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (...). Şi totuşi, ceva s-apetrecut cu Iacov. După ce Iisus a fost răstignit şi îngropat, Iacov a început să predice la Ierusalim. Iacov a devenit mai apoi unul din conducătorii bisericii din Ierusalim şi a scris una din cărţile Noului Testament: Epistola lui Iacov (...). Până la urmă, Iacov a murit ca martir, fiind ucis cu pietre din ordinul  lui Anania, marele preot. Să se fi înşelat el oare? Desigur că nu. Şi singura explicaţie plauzibilă pentru transformarea lui o găsim în 1 Corinteni 15:7 – în urmă s-a arătat lui Iacov.
Dacă învierea ar fi fost o minciună, apostolii ar fi ştiut acest lucru. Ar fi putut ei oare să perpetueze cu bună ştiinţă o asemenea înşelăciune?
Paşte fericit!






duminică, 6 aprilie 2014

Garanţia Marilor Prădători

După dispariţia URSS-ului, Ucraina a devenit a treia putere nucleară din lume, având stocuri de de arme nucleare mai mari decât ale Regatului Unit şi al Irlandei de Nord, Franţei şi Chinei împreună.  Prin Memorandul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, un tratat internaţional, Ucraina renunţă la armele nucleare iar SUA, Federaţia Rusă şi Regatul Unit garantează integritatea teritorială a Ucrainei.
2014: Rusia anexează Crimeea iar SUA şi UK fac doar gălăgie. Mai mult, David Cameron, prim ministrul britanic, afirmă că Germania are un rol major în criza  ucrainiană, ca putere dominantă în Europa...  Ce treabă are Germania? Ea nu a garantat nimic Ucrainei...  Fuga de răspundere. Asta, da!
S-a mai întâmplat în istorie? O, da! După primul război mondial, Polonia a semnat mai multe alianţe cu puterile europene. Cele mai importante au fost cu  Franţa în 19.02. 1921 şi... România în 03.03. 1921. Pe 30.03.1939, guvernul Marii Britanii semna  Pactul de apărare comună polono-britanică, ca anexă a alianţei polono-franceze.  Germania invadează Polonia pe 01.09. 1939, iar Franţa şi Marea Britanie declară război Germaniei.  Mândra Polonie atacă pantzerele germane cu cavaleria, un act sinucigaş... În data de 09.09. 1939, guvernul polonez a luat decizia salvării tezaurului Băncii Poloniei prin transportarea în România. În acest scop, a plecat spre Bucureşti E.F. Kwiatkowhi, vicepremier şi ministrul Tezaurului. România a  aprobat, fără nici o pretenţie, tranzitul tezaurului polonez, asigurând şi logistica necesară. În noaptea de 17-18 septembrie, guvernul polonez, ofiţeri şi ostaşi, alte oficialităţi au trecut graniţa spre România, printre ei aflându-se preşedintele republicii, Ignacy Moscicki, mareşalul Rydz-Smigly şi ministrul de Externe Josef Beck. În data de  25 decembrie 1939, preşedintele Poloniei cu acordul autorităţilor române, a părăsit România şi s-a stabilit în Elveţia. România a dat dovadă de omenie şi ospitalitate. La sfârşitul Războiului, Marea Britanie şi Franţa au fost în tabăra învingătorilor… Ce s-a întâmplat cu Polonia?! A fost abandonată în ghearele URSS. Fără remuşcări. Marea Britanie şi Franţa intraseră în război pentru apărarea Poloniei… Îi garantaseră independenţa, prin tratate internaţionale… Tratate care nu aveau girul ONU.
Ucraina de astăzi se află în situaţia Poloniei de atunci: la cheremul marilor puteri, a marilor prădători, adică.
După cele păţite de Ucraina, convingeţi-l pe nebunul din Coreea de Nord să renunţe la arme nucleare, dacă aveţi argumente. Garanţia marilor puteri…
“România trebuie să fie responsabilă de propria soartă. Nu există altă cale, NATO şi Uniunea Europeană nu vor avea grijă de voi”, a spus evreul George Friedman, în anul 2013, la Bucureşti. Ăsta-i crudul adevăr!
P.S. Se vorbeşte despre dispariţia Afganistanului prin formarea mai multor state după retragerea SUA… Au bătut palma marii prădători? Ucraina şi Afganistanul…